fbpx

Scufita Rosie si lupul cu dulap. Schimbam povestile?

Deci, eram cu un prieten la bere si la televizorul de langa noi a aparut unul dintre spoturile noii campanii publicitare a BCR – „Schimba povestea”. N-as mai sti daca era cu cele trei nurori care isi iau credit imobiliar ca sa scape de soacra, cu Fat Frumos cel on-line platitor de facturi, cu Harap Alb cumparand canapea de nevoie personala sau cu Cenusareasa economisind banii dintre mazare si linte.

O paranteza: doamna profesoara de romana reactiona destul de isteric daca, ridicat in picioare sa razpunzi la o intrebare, incepeai o argumentatie cu „deci”. Pentru ca nu treci direct la concluzie, desigur. Plus ca am prins vremurile in care Andrei Gheorghe le trantea telefonul in nas ascultatorilor care intrau in direct si incepeau cu „Deci, Gheorghe…” Nu ma pot totusi dezvata, mi se pare ca e un semn ca te-ai gandit la ceva inainte sa deschizi gura.

Revin la subiect. „Mai, dar astia chiar schimba povestile”, imi spune amicul, „nu doar in reclame”. Explicandu-mi apoi ca X si Y, parinti de copil mic, au cumparat o carticica in care ar fi trebuit sa gaseasca Scufita Rosie. Doar ca, in varianta modernizata, lupul n-o mai mananca pe bunicuta, ci o ascunde in dulap.

Mi-am adus si eu aminte de un alt caz. A si B, alti parinti de copil mic, au avut o problema cand fetita lor, petrecand timp la bunici, s-a uitat la DVD-ul cu Bambi. Varianta Disney, originala. Pentru ca, dupa cum stiti, inainte de a fi bine, trebuie sa fie rau, Bambi sa ramana orfana etc. In aceeasi categorie: „Cartea Junglei”, care, fara sa fie o istorie violenta, pleaca de la o ipoteza devastatoare: Mowgli a ramas fara parinti.

Ni s-a parut, in inertia conservatoare pe care orice om o deprinde la un moment dat, ca aceste eforturi de a elimina orice urma de violenta din povestile pentru copii sunt struti cu capul in nisip, cata vreme viata reala e in continuare plina de violenta. Ne-am zis ca rolul educativ, instructiv, vine tocmai din faptul ca violenta e identificata in apanajul raului, in timp ce personajele bune au alta atitudine, alte preocupari. Am adaugat faptul ca povestile pentru copii au in general implicita o forma de protectie psihica, atata timp cat criminalii sunt in general asociati regnului animal sau supranatural, lasand o nemeritat de buna lumina asupra oamenilor. Ca sa nu mai vorbim acum despre insasi ideea de basm, de poveste pentru copii, diferita de povestile pentru oameni mari prin aceea ca binele invinge intotdeauna.

Citeste si:  Superstitii amuzante despre nunta

Ajunsi in acest punct, ne-am adus aminte de altceva. De faptul, ca pe vremea noastra, binele nu invingea chiar intotdeauna.

Programele scolare de dinainte de revolutie, ramase neschimbate in buna parte a anilor ’90, erau pline de istorioare tragice. Capra cu trei iezi venea prima – nu ne era usor sa ne imaginam capetele iezilor mancati de lup ranjind in fereastra, fiindca pe vremea aia nu vazusem Game of Thrones. Pana sa te dumiresti cum e cu tabla inmultirii, aflai de „Fetita cu chibriturile”, o poveste atat de trista incat nici acum nu-mi place iarna. „Senin de august”, o scurta povestioare de D.R. Popescu, de clasa a treia sau a patra, era despre un copil care avea o gasca si care moare in timpul razboiului. Copilul, zic. La lecturile suplimentare ale ciclului primar gaseai seria lui Edmondo de Amicis, „Cuore – Inima de copil”, cu copii exploatati prin munca. In aceeasi vreme, „Singur pe lume”, filmul inspirat din cartea lui Hector Malot, despre trista viata din orfelinat, era de neratat. „Stejarul din Borzesti” era de studiat pe la 10 ani – aflai cum pe fratiorul lui Stefan cel Mare l-au ucis turcii din cauza unei inocente joci de copii. Gimnaziul incepea cu „Puiul” lui Bratescu-Voinesti, in sensul ca gimnaziul incepea, dar puiul murea fiindca nu ascultase de mamica prepelita. Urmau „Moartea caprioarei” sau „La vulturi”, cu sarmana Agripina pierzandu-si copilul in ciocuri de pasari rapitoare. In fine: o scoala impanata de mortaciuni, care parca isi propusese sa scoata din noi o generatie de emo-kids avant la lettre.

Citeste si:  Haina noastra cea de toate zilele: intre fad si sclipici

Rememorand toate acestea, parca nu ni s-a mai parut atat de nelalocul sau tentativa de a pune bunicuta in dulap si de a nu o mai duce in burta lupului. Si, ca de obicei, in situatii de genul acesta, concluzia plutea in zona aceea de intelepciune nedefinita, unde simti ca e mai bine sa lasi adevarul sa fie undeva la mijloc, decat sa-ncerci sa-l fixezi prea bine intr-o piuneza sau alta.

„In ritmul asta, copiii nostri vor invata Scufita Rosie cu lupul…”

Si ma gandeam, privind halba de bere, cum sa continui, ce personaj negativ ar mai putea fi lupul viitorului, ce metode alegorice de interventie va mai avea el. Va fi avocat? Politician? Jandarm? Petrolist? Copywriter? Bancher? Broker la bursa?

N-am apucat sa am o idee. Amicul meu a inchis subiectul la timp:
„In ritmul asta, nu vom avea niciodata copii.”

2 Comentarii
  1. \”Observ aceasta categorie emergenta a parintilor-noi, care neaga tot ce au facut (sau au incercat sa faca) cu o generatie in urma parintii lor, crescandu-i. Si mi se pare un pic nedrept. Pe de alta parte, e legea firii, asa cum ne invata cel mai bine somonul\”, mi-a placut mie mult comentul asta.

    si imi amintesc fiecare! istorioara trista din programa scolara, si toata amaraciunea care marca ziua sau saptamana, de dupa. dar nu stiu, parca nici eu, nici vreo colega sau coleg, niciunul dintre prietenii mei de-a lungul timpului, nu am crescut nici lipsiti de speranta, nici blestemand viata. eu zic ca au crescut frumos, multi dintre cei care au plans in hohote pentru pui si pentru bebelusul Agripinei&co. eu nu spun ca sunt indispensabile povestile alea, dar parca prea se infiereaza basmele lately.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.