fbpx

Oglinda, oglinjoara, cine are drama cea mai mare din tara?

Nu, stati linistiti, nu despre incercarea de sinucidere – reala sau simulata – a lui Adrian Nastase am de gand sa va vorbesc acum. Imi lipsesc veleitatile de Hercule Poirot si nici nu sunt convinsa ca ma pricep la medicina si balistica spre deosebire de majoritatea concetatenilor mei care par sa reintrupeze omul Renasterii, care excela in toate, de la astranomie la medicina, istorie si arhitectura.

Despre altceva vreau sa va scriu. Despre prietenie si despre incercarile ei.

Cand suntem foarte tineri, prieteniile se formeaza simplu. Relatia graviteaza in jurul lucrurilor pe care le avem in comun. Asculti Leonard Cohen? Dar Radiohead? Ce misto! Vreau sa fii prietenul meu. Iti plac filmele lui Tarantino? Super, si mie! Mergi in Vama? Cool, si eu! Hobbyurile ne aduc impreuna si, daca li se adauga si o structura comuna, ne fac sa ramanem asa pentru cativa ani buni. Nu cerem mare lucru unul de la altul, una de la alta, pentru ca nici viata nu cere mare lucru de la noi.

Citeste si:  O poveste despre rasism. De la o extrema la cealalta, cu oprire pe textul legii

Avem timp, avem stari si suntem generosi. Ne mai ranim pe alocuri, dar nimic prea grav, nimic final, nimic din ce o iesire la un suc sau la o bere sa nu poata rezolva.

Dupa aia, crestem. Imbatranim, daca vreti. Si odata cu varsta, suntem mai exigenti. Hobbyurile si timpul placut petrecut impreuna nu mai sunt de ajuns. Nici faptul ca votam aproximativ aceiasi oameni si sa ne ghidam cam dupa aceleasi principii. Viata incepe sa ceara, la fel facem si noi. Incet, in gandurile noastre se insinueaza expresia “a fi alaturi de cineva”. Acum nu mai sunam doar ca sa stabilim cand si unde va fi urmatoarea iesire. Acum sunam sa vedem daca celalalt se simte bine, daca rezultatele la Papanicolau au fost ok, daca cel mic a trecut peste raceala fara antibiotice.

Universul nostru era unul deschis, oamenii veneau si intrau, usa era mereu deschisa si nu se supara nimeni daca lasai vasele nespalate cand te grabeai sa pleci la cursuri.

Citeste si:  Intre facultate si maternitate. Mama artificiala

Intemeierea unei familii (expresie care ma face sa ma gandesc mereu la o ctitorie) duce insa la inchiderea granitelor. De unde inainte, traiam intr-un iresponsabil si vesel spatiu Schengen, acum trebuie sa dam telefoane, sa solicitam vize, sa aratam pasaportul in fata unui ghiseu. Spatiul nu mai e unul deschis, iar protocolul incepe sa se impuna. Nu poti suna la 4 pentru ca atunci doarme cel mic. Nu veni daca esti racit. Ceea ce e firesc: omuletul nou si mic trebuie protejat si orice poate deveni agresiune. Iar tu, cel care inca faci pe globe-trotter-ul, e adevarat, poate cu mai putin entuziasm decat inainte, e posibil sa fii cam egoist si sa vrei in continuare discutii despre jucariile voastre preferate, nu despre “jucariile” celui mic sau despre ce banca ofera cel mai avantajos sistem de creditare.

Iar in timpul asta, zidurile se tot inalta. Fiecare sta langa gardul ce va separa si arunca un ochi, cand si cand, in curtea vecina. Ceva s-a rupt, dar nu stii cand, nu stii daca a fost accidental sau daca, pur si simplu, asta patesc prietenii atunci cand nu se fac mari impreuna. Iti aduci aminte, cand tanarul din tine te trage de maneca, de cateva zeci de ori cand ti-ai promis ca tu nu vei lasa sa se intample asa ceva. Dar iata: tocmai ti s-a intamplat.

Citeste si:  Uneori, pestele se impute de la coada

Mai apare si lupta orgoliilor. Cel care a ctitorit simte pe umeri o greutate pe care inainte n-o avea. Sigur, are si recompense. Dar gandul ca a construit il umple de responsabilitati. Si presupune din start ca-n mintea si inima celuilalt sunt numai fluturi si ca e imposibil sa priceapa ceva pana cand nu va incepe el insusi sa toarne mortar si sa lege caramizile intre ele. Fiecare tabara minimizeaza problemele celuilalt si le trivializeaza.

Firesc, dar nu mai putin trist. Si, totusi, parca nu-ti vine nici sa arunci pumnul de tarana.

3 Comentarii
  1. foarte frumos, ai mare dreptate. asa e, suntem altii aproape in fiecare an si vrem sa nu fim diferiti si complicati si ne e dor de ce era, dar totusi nu mai poate fi reinviat nimic. cautam alti oameni, alte distractii, asemanatoare celor noi ale noastre, dar parca e din ce in ce mai greu. normal, pentru ca si altii sunt exigenti, ca si noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.