Vineri la TIFF

TIFF-ul s-a incheiat, insa filmele pe care le-am vazut acolo continua sa-mi ocupe mintea. Asa ca m-am gandit sa nu fiu singura „bantuita” si sa va vorbesc in continuare despre ele, mai ales ca incepand de miercuri unele dintre peliculele de la TIFF ajung in Bucuresti, la Muzeul Taranului Roman si la Elvira Popescu.

Ramasesem la ziua de vineri care a debutat in cel mai frumos mod cu putinta cu o pelicula despre care pot sa afirm ca a constituit revelatia TIFF-lui din acest an pentru mine. Filmul nu facea parte din competitie, este o productie iraniana si se numeste Shirin. Retineti bine numele acesta caci, daca veti vedea filmul, nu il veti uita prea curand. In ceea ce ma priveste, Shirin a ridicat un nivel al asteptarilor undeva sus, unde este greu de ajuns. Regizorul nu este un necunoscut, ci este chiar Abbas Kiarostami. In scurta prezentare din AperiTIFF, era prezentat intr-o forma care, daca ma intrebati pe mine, mi s-a parut ingrata: testul de anduranta suprem al acetei editii. Noroc ca nu ma sperii asa usor si pe la 11 si ceva m-am indreptat spre Iulius Mall unde avea loc proiectia.

Shirin a fost o regina persana care a trait prin secolul VII. Pornind de la cateva detalii biografice, figura ei a fost una dintre cele mai populare in operele literare din Orient ale evului mediu. Una dintre cele mai cunoscute povesti este cea scrisa de poetul Nezami prin secolul XII, insa numele ei este mentionat si in istorisirile Seherezadei. Filmul pleaca de la versiunea lui Nezami care relateaza destinul unui triunghi amoros: printesa armeana Shirin, regele iranian Khosrow si sculptorul Farhad. Ceea ce veti primi insa, daca mergeti sa-l vedeti, este insa un mod postmodern de a spune o poveste, contactul cu Shirin si iubirea ei nu va fi unul direct, ci unul “mijlocit”, prin intermediari. Istoria nu va fi la prima mana, ci una filtrata prin chipurile, expresiile, reactiile unor spectatoare. Camera se plimba de la o figura feminina la alta, urmarind atent trecerea de la bucurie la tristete, de la tensiune la incantare, redand o intreaga panoplie de trairi pe care le poate genera un act estetic.

Chipurile celor peste o suta de spectatoare repovestesc, pentru noi, ceea ce se intampla pe o scena pe care noi nu o zarim niciodata. Vocile din off sunt urmate de schimbarile de expresie pe care figurile le inregistreaza si Kiarostami sustine acest joc intre niste replici ai caror emitatori nu ii vedem si reactiile pe care le starnesc pe niste fete pe care le vedem in cel mai desavarsit mod. Povestea de dragoste dintre Shirin si Khosrow cauzeaza o suita de expresii pe cele peste o suta de chipuri (printre ele, remarcam o Juliette Binoche cu ochii inlacrimati). Expresiile difera in functie de varsta spectatoarei, de experienta de viata, de propriile asteptari si puncte nevralgice (acolo unde una se incrunta, alta priveste ca si cum ar recunoaste ceva, acolo unde una se bucura plenar, cealalta zambeste resemnat). Kiarostami reda foarte bine acest dans al fizionomiilor, stie sa creeze o dinamica a chipurilor care e la fel de vie ca orice alt tip de dinamica. Asa se explica faptul ca, desi dureaza putin peste 90 de minute, nu am simtit cand a trecut timpul si am fost eu insami emotionata de o poveste de dragoste ai carei protagonisti nu i-am vazut.

Shirin este un experiment cinematografic indraznet, se joaca cu multe elemente care erau considerate ca fiind inerente, obligatorii si pe care le inlatura sau le reconverteste.
Un alt element forte, care face ca Shirin sa fie absolut de neuitat este poezia replicilor. Vocile sunt muzica, muzica pura, iar cuvintele lor au ceva magic, ceva ritualic, fiind sustinute de tot felul de zgomote de fundal, care intregesc povestea: croncanitul ciorilor, nechezatul si galopul cailor, arme lovindu-se, plansete, vaiete, bocete.

Shirin ramane un imn inchinat povestilor vechi, nemuritoare, marilor mituri ale omenirii, un imn inchinat feminitatii celebrate prin toate acele chipuri, dar si o oda cinematografiei. Iar pentru a face toate astea, nu pune niciun genunchi in pamant, nu incearca sa ne pacaleasca. Se impune, pur si simplu, prin frumusete.

Dupa Shirin, a urmat Cea mai fericita fata din lume, debutul in lungmetraj al lui Radu Jude. Cum stiam despre ce e vorba, nu pot sa spun ca am avut mari surprize. Filmul condenseaza in cele 100 de minute o singura zi din viata unei adolescente, plecand de la o poveste reala. Andreea Bosneag, cea care o interpreteaza pe Delia Fratila, protagonista peliculei, este ea insasi o eleva de liceu, castigand rolul in urma unui casting organizat la liceul in care invata. Servindu-se de un eveniment exterior (castigarea unei masini la o tragere la sorti promotionala organizata de o companie producatoare de suc de portocale, numit sugestiv Bibo), regizorul se apropie de drama unei familii. Ceea ce ar fi trebuit sa constituie un motiv de fericire duce la declansarea unor conflicte care mocneau de mult intre cei trei membri ai familiei, Delia si parintii ei. Se pronunta cuvinte mari, fetei i se reproseaza lipsa de recunostinta, ii sunt reamintite sacrificiile pe care familia le-a facut pentru a o creste asa cum se cuvine. “Fericita castigatoare” ajunge sa fie supusa unui santaj, emotional si financiar deopotriva, de cea mai joasa speta. Adolescenta trebuie sa infrunte, cu resturile de demnitate care ii mai raman, presiuni multiple: din partea familiei si din partea echipei de filmare cu care trebuie sa colaboreze la realizarea unui spot. Multe gesturi, multe formule arhi-cunoscute din realitatea cotidiana romaneasca. Revolta omului banal care vrea sa se smulga dintr-un peisaj cenusiu si sa acceada spre altceva. Numai ca acest altceva are cate un chip pentru fiecare dintre protagonisti. Ah, si inca ceva, altceva-ul se intampla sa fie el insusi o tinta meschina. Si bilet catre destinatie nu e decat unul pentru care toti se arunca in lupta. Tonul minimalist se mentine.

De la Cea mai fericita fata din lume am topait nu tocmai fericita inapoi la Iulius Mall pentru Tacerea de iarna, un film olandez proiectat in cadrul sectiunii Ducesele, regizat de Sonja Wyss, de la care nu aveam niciun fel de asteptare. Este o pelicula ce se misca in ritmuri lente, innebunitoare, sustinute si de imagini statice si care sunt in armonie cu ideea unui doliu prelungit. Caci despre asta e vorba, despre o familie formata din 5 femei (mama si 4 fiice) care isi jelesc sotul, respectiv tatal intr-o mica localitate pierduta in munti. Nici o replica nu intrerupe rutina lor zilnica, viata aspra pe care o presupune supravietuirea in iarna, la asemenea altitudini. In aer insa se simte tensiunea. Tensiunea erotica. Si regizoarea stie sa o redea cat se poate de bine. Susoteli ininteligibile, rasete pe infundate, pasi de dans, trupuri de surori care se inghesuie unele intr-altele. Deasupra tuturor planand privirea grava a vaduvei. Fetele se pregatesc pentru niste miri care intarzie sa apara. O scena in care ele brodeaza o fata de masa, cu miscari prelungi si perfect sincronizate mi-a ramas in minte. Pelicula este presarata cu tot felul de simboluri – bufnite (cunoastere, feminitate), oua (fertilitate), cerbi (virilitate) – si de aparitii fantastice (oamenii cerb). Un experiment interesant prin bogatia de metafore, care nu spune insa o poveste.

Seara a venit vesela cu Tandori Love vazut pe terasa, la Echinox pe o racoare absolut placuta. Apropos, doresc sa multumesc organizatorilor si celor de la Nescafe pentru paturicile rosii. Dragoste in stil tandoori este o productie elvetiana, regizata de Oliver Paulus si proiectata in cadrul categoriei Supernova. Cel mai bine pot sa rezum acest film spunand ca este rezultatul intalnirii intre printesele cu solduri unduitoare de la Bollywood si blonzia Heidi din Alpi. Ideea acestei comedii este una care suna „suculent”: un bucatar indian pentru care dragostea trece la propriu prin stomac. Doar ca uneori filmul cam gafaie si se incurca in poteci care nu duc nicaieri. Deliciul sunt, evident, scenele in care se gateste, se canta si se danseaza. Ah, si se canta despre mancare. Delicios sonor si vizual. Dar cam atat.