Am inceput sa citesc Celelalte povesti de dragoste, fara sa stiu mai nimic despre autorul lor, Lucian Dan Teodorovici. Lucrarea a aparut la Polirom, in colectia Ego. Sigur, eram la curent cu celelalte carti pe care le-a publicat anterior, in numar de patru, insa pana acum nu se intamplase sa-mi cada niciuna dintre ele sub ochi. Acum pot spune ca am avut o surpriza placuta.
Cartea este compusa din bucati scurte, care pot fi citite foarte bine si individual, dar care reusesc sa alcatuiasca in cele din urma un intreg, un roman modular, dupa cum l-a numit Bianca Burta-Cernat. Capitolele lui graviteaza insa in jurul unei teme centrale: dragostea si diferitele ei forme in care ea poate esua. Astfel, in prim plan, avem drama unei casnicii, cea a naratorului-personaj, iar in plan secund se schiteaza alte povesti, apartinand altor cupluri, povesti cu care naratorul a intrat cumva in contact, chiar si doar tangential, in diferite etape ale vietii (de la copilaria intr-un sat, prin adolescenta intr-un oras fara nume, spre prezent). Cartea ni se infatiseaza ca un puzzle, cu mentiunea ca fiecare piesa poate functiona si singura, dar tabloul de ansamblu unifica viziunile elementelor individuale.
Cadrul in care se misca tema lui Teodorovici este unul „normal”, banal, desprins din realitatea familiara celor ce au trecut cu putin peste varsta de 30 de ani. Si ajunsa aici, trebuie sa va spun ca romanul mi-a amintit intrucatva de Boogie, cel putin in straturile sale de la suprafata. Avem tot un barbat, cumva frustrat, care isi accepta ratarea pe plan sentimental cu mai putina amaraciune poate decat o facea personajul filmului lui Munteanu, desi are si el cateva „derapaje” adulterine la activ. Calitatile „cinematografice” nu se opresc insa aici: modul in care sunt legate capitolele, modul in care o aluzie dintr-unul anterior isi afla rezolvarea mai tarziu, sau in care un motiv este reluat, accentuat, amplificat, toate acestea m-au facut sa ma gandesc la un film cu cronologie neliniara.
Dragostea este elementul in jurul caruia graviteaza povestirile, fie ca avem de-a face cu o conversatie intre doi amici, dupa ce au consumat o anumita cantitate de alcool pe fundalul melodiei lui Leonard Cohen, „Dance me to the end of love”, ascultata obsesiv intr-un bar, fie ca avem de-a face cu un copil care merge impreuna cu bunicul sau sa recupereze niste gaste furate de la o satra de tigani. Sunt exploatate doua dimensiuni ale ei: avem pe de o parte, barbatul de ’30 de ani, conformist, care nu e fericit, dar nici complet nefericit. Temperatura este suportabila, este cea „normala”. Cuplul are probleme, dar nu este nimic zguduitor, iar tribulatiile lui ne sunt relatate cumva calm, fara patetisme, fara tragic. Toate cliseele care transmit impresia de realism sunt prezente aici: grija pentru copil, perioadele de separare pentru ca fiecare sa-si dea seama ce e de facut, vacantele la Kusadasi (tipice pentru cuplul de romani, din clasa medie), preocuparea pentru ceea ce cred ceilalti (temuta gura a lumii), geloziile meschine (sotul hotaraste sa puna capat perioadei de pauza abia dupa ce observa ca sotia sa poate trezi interesul altor barbati, respectiv pe cel al unui chipes instructor de scufundari turc), confesiunile facute la betie unui amic, mizele mari care sfarsesc lamentabil. Acesta constituie stratul superficial.
In profunzime, avem insa povestile mari. Cele cu majuscule: un tigan ucis de dragul femeii iubite, un securist bizar care salveaza o femeie dintr-un penitenciar, un tanar care se sinucide. Toate aceste povesti se izbesc cumva de destinul personajului narator, care isi primeste si el, portia de tragic (referiri dese la o anumita „logodnica” moarta). Insa, chiar si povestile menite sa ne zguduie, sunt spuse cu aceeasi economie de mijloace, iar concluziile lipsesc sau sunt trasate in linii extrem de fine. Intregul roman da senzatia unei apropieri intre narator si cititor, ca si cum am asculta la o bere confesiunile unui prieten mai limbut. De multe ori, naratorul simte nevoie sa dea explicatii care depasesc spatiul literar, spatiul povestii asupra careia se apleaca. Iata de pilda cum descrie mirosul din casa unui batran: „miros de pereti cu igrasie si de lemn ars in soba, totul amestecat cu mirosul de batran. Nimic neplacut, dimpotriva. Dar era vorba despre un miros si am simtit nevoia sa-l povestesc intr-o oarecare masura.”.
Mi-a mai placut si ca se refera la partile mai putin „fotogenice” ale unui cuplu. La lasitate, la meschinarii, la inadecvare, la nepasare, la momentele stanjenitoare, care nu au nimic inaltator. Naratorul se invarte cu un cutit deasupra multor rani, de-abia bandajate si ti-e teama de ce ar putea scoate la iveala de sub pansamente. Consoarta naratorului nu capata niciun nume, in toate fragmentele in care apare este numita simplu, „sotia mea”.
Anumite detalii puncteaza periodic romanul: versurile lui Cohen sau ale lui Bob Dylan, versurile lui Whitman, antipatia pentru expresia „fluturi in stomac” (pe care i-o impartasesc), preocuparea pentru „chimia” sentimentelor (endorfine, compozitia lacrimilor, hormonii care ne influenteaza starile), ritualurile personale ale personajului-narator, un anumit reportaj de televiziune. Iar Teodorovici stie sa mentina echilibrul acestor elemente, se joaca in permanenta, contrabalanseaza, da nastere unui joc al aparentelor si ale esentelor, in care amanuntul joaca un rol esential in aceste proze cu aroma de cotidian. Haideti sa va servesc o mostra de dialog si va rog sa-mi spuneti daca nu suna teribil de cunoscut. Ea face parte din „O noapte la hotel”. Personajul-narator, dupa ce hotaraste sa paraseasca „domiciliul conjugal”, isi cheama amanta la hotel pentru a-i spune adio (intrucat planuieste sa reia legatura cu sotia sa):
„- As vrea sa m-asculti, atat. Nu stiu daca ai rabdare. Dar e important. Atat vreau de la tine, sa m-asculti.
S-a foit pe scaun, a sesizat tremurul din vocea mea.
– Ce vrei sa-mi spui, de fapt? a intrebat. Ca ea a aflat despre noi si nu mai vrei sa continuam?
– Nu, am spus repede.
Apoi mi-am dat seama ca exact asta voiam sa-i spun, numai ca altfel.
– Adica, am continuat, intr-un fel, asta e… Numai ca vreau sa ma asculti.
S-a enervat, s-a ridicat, si-a luat haina de pa spatarul scaunului.
– Stii ce? Chiar n-am nevoie de explicatii, e viata ta. Puteai sa-mi spui la telefon, ce naiba! Ma lasi sa vin pana aici ca sa-mi dai papucii?
– Asaza-te, i-am spus.
S-a asezat imediat, aruncand haina pe masa.
– Nu te-nteleg. Atunci, daca vrei s-o termini si cu mine, de ce naiba ai mai plecat de acasa?
– Nu-i asa usor, i-am spus. Adica nu-i simplu.
– Nu-i? Pai, eu vad ca lucrurile-s tare simple: naiba stie cum a aflat nevasta-ta de noi, te-a dat afara din casa, tu te-ai speriat si acum vrei sa repari lucrurile. Repara-le, dar puteai sa ma excluzi pe mine din toata chestia asta inca de la telefon.
Nu, nu era deloc asa simplu. Desi, intr-un rezumat cumva cinic si teribil de deranjant pentru mine, povestea putea sa sune exact asa. Doar ca nu ma daduse sotia mea afara, ci plecasem eu. Insa n-am simtit nevoia sa-i spun asta. (…)
– N-auzi, a continuat ea, ca vreau sa-ti ascult povestea?
– Nu stiu, am spus. De la bun inceput ma faci sa nu pot vorbi. Vad ca stii mai bine decat mine ce s-a intamplat. Ce mai pot eu sa spun?
– Sa-mi spui, naibii, c-ai vrut sa mi-o tragi si-atat! a ridicat ea vocea. Sa-mi spui ca sunt o idioata! Sau sa-mi zici cum ti-am distrus eu tie casnicia! Sau sa-mi zici… Sa-mi zici ca te-ai luat valul, ca te-ai indragostit de mine, dar ca-ti iubesti nevasta, iar eu te-am facut sa-ti dai seama de asta. Ce naiba!? Sunt atatea minciuni de zis! Tu esti acum in pozitia in care poti sa mi le spui. Sunt astea pe care ti le-am spus, dar mai sunt si altele. Unele chiar frumoase, stii? Vrei sa te-nvat eu ce sa-mi spui!?
– Nu, am dat eu din cap. (…)
– Despre dragoste a fost vorba intotdeauna, mi-a zis ea. Dar abia acum imi dau seama: intr-adevar, n-ai mintit. N-ai vorbit nicicand despre dragostea fata de mine, ci despre dragoste in general. Despre cum nu crezi tu in ea. Despre intamplarile din copilaria ta. Mda, si eu, ca proasta, am fost atat de impresionata. Ce frumos vorbeai, cu cata tristete… Imi spuneam ca esti asa de… de profund. Si de trist. Si de altfel. Ti-am inteles tristetea, asa-mi spuneam, eu iti inteleg tristetea pe cand sotia ta nu-i in stare de asa ceva. Si am crezut continuu ca vezi si tu asta, ca eu iti inteleg tristetea. Prin asta am crezut ca te-am cucerit, ca-ti inteleg tristetea.
– De ce-mi tot vorbesti de tristete? Suna patetic, complet aiurea. Nu pricep: crezi ca toate astea erau spuse doar ca sa te cuceresc pe tine?
– Ah, si-apoi logodnica ta, a continuat ea fara sa ma bage in seama. Cat de mult ai mai iubit-o…
– Da, am iubit-o, i-am zis. (…)
– Si-apoi te-ai casatorit cu altcineva, dar nu din dragoste, ci pentru ca ramasese insarcinata.
– Am spus eu asa ceva?
– Nu, n-ai spus. Dar puteam eu sa cred altceva? Mi-ai spus vreodata ca nu-i asa?
– Iti spun acum ca nu-i asa. Imi pare rau c-ai inteles asta. E stupid, ce naiba! Niciodata n-am vrut sa-ntelegi asa ceva. M-am casatorit din dragoste, numai din dragoste.
– Si-atunci ce ti-a trebuit? Ce ti-am trebuit?
Am dat din cap. Ea vorbea, eu nu puteam decat sa ma apar. Si-mi dadeam seama, pe masura ce vorbea, ca era imposibil sa-i spun altceva. Imposibil sa-ncerc s-o conving. De fapt, n-aveam de ce anume s-o conving. Pentru ca nu gresea in ceea ce spunea. Si suna rau, foarte rau s-o aud negresind.(…)
– De ce-ai mintit? a intrebat pe urma.
– Nu te-am mintit. Cand ti-am zis eu ceva neadevarat? Cu ce sa te fi mintit?(..)
– Cu tine, a spus dupa ce a dat din cap, ca pentru a-si alunga zambetul. Prezentandu-te in felu-n care te-ai prezentat. M-ai mintit comunicand, mi-a zis. Comunicand mult cu mine. Si-ntr-un fel sincer.
Nu-ntelegeam si i-am spus ca nu-nteleg.
– Stii cand nu-l banuiesti pe un om de nimic? Cand vorbeste despre moarte. Daca stii sa vorbesti despre moarte, n-ai cum sa pierzi. Te-ai scos. Obtii ce vrei de la oricine. Mai ales daca moartea e povestita pe un ton anume, cu o privire anume, cu o atitudine anume… (…) Un om a fost batut pana la ultima suflare in fata ta, asa mi-ai zis. De ce? Ca n-a vrut s-o tradeze pe iubita lui. Adica din dragoste, a zambit ea. Altul s-a spanzurat pentru ca n-avea cum sa ramana cu aia pe care-o iubea. Pai, gandeste-te la mine: cum puteam eu sa reactionez la asemenea povesti? Logodnica ta din tinerete a murit intr-un accident de masina… Si stii ce-am vazut eu? Da, cred ca-s proasta, am vrut sa vad asta. Stii ce? Am vazut cat de mult stii sa iubesti. Tu-mi dadeai de-nteles ca ti-e frica de dragoste, eu intelegeam numai ca stii sa iubesti frumos. Si cred ca asta voiai sa-nteleg, de fapt.”
Cartea vorbeste despre dragoste pe limba tuturor si, credeti-ma, este nevoie de curaj pentru a-ti asuma stilistic o asemenea incercare. Sa nu incerci sa epatezi este un gen de abstinenta riscanta, mai ales acum, cand elementul „senzational” cantareste atat de greu. Mai mult decat atat, Lucian Dan Teodorovici nu cade nici in pacatul experimentalismului de care se fac vinovati multi dintre prozatorii autohtoni contemporani. Proza sa prefera o sufragerie cuminte, de bun gust, in compania „verilor”, unei incursiuni pe esplanade tentante, dar care sfarsesc prost, dezarticulat.