Romanul lui Tahar Ben Jelloun, Noaptea sacra publicat la editura Art, distins in 1987 cu premiul Goncourt (fiind primul scriitor nord-african care primeste aceasta prestigioasa recunoastere), poate trezi reactii amestecate. Este a doua carte a acestui scriitor de limba franceza si origine marocana pe care o citesc, prima fiind „Iubiri vrajitoare”, si inca nu ma pot hotari. Poate si pentru ca stilul lui Tahar Ben Jelloun impleteste doua tipuri de scriituri, dand nastere astfel unor reactii ambigue, poate la fel de ambigue precum cele narate.
In primul rand, naratorul acestui roman nu este unic. El se joaca cu genul si cu vocile, iar cititorii se gasesc pierduti intr-un labirint al perspectivelor. Am inteles ca Noaptea sacra este urmarea unui alt roman, L’enfant de sable, reluand povestea protagonistului de acolo. Ahmed din cartea anterioara devine aici Zahra. Incipitul este cel al unei confesiuni facute din ratiuni „terapeutice”: „Important e numai adevarul. Acum, ca sunt batrana, sunt in sfarsit senina pentru tot restul vietii. Voi vorbi, ma voi elibera de cuvinte si de timp. Ma simt destul de-mpovarata.”. Romanul pare sa continue o traditie, in acest sens, a literaturii arabe, si anume importanta detinuta in lumea aceea de catre povestitori. Povestitorul este un personaj central in universul medinei. Este cel ce detine cuvintele, cel ce se joaca cu timpul si cu adevarul, cel ce vrajeste si dezvrajeste un public. Povestitorul este un magician. In termeni „moderni”, am putea spune ca Noaptea sacra este povestea unei fete aflate in cautarea identitatii sale sexuale. Crescuta drept baiat de catre un tata care-si dorea un fiu, impovarat fiind de venirea pe lume a unui numar de cinci fete, dupa decesul parental, Zahra iese din inchisoarea unei false masculinitati si-si incepe anevoiosul drum spre feminitate. Tema androginului este una veche, iar in acest roman contribuie la sporirea senzatiei de ambiguitate, intretinuta si de schimbarile bruste de gen. Sigur, ca subordonata acestei teme, gasim un anumit punct de vedere asupra conditiei femeii in societatea musulmana, fortata sa adopte atribute care-i sunt straine, sa-si anuleze si „niveleze” orice diferenta, orice „asperitate” care-i confera individualitate.
Dar cartea este mult mai mult decat o pledoarie. Este o poveste si nu de putine ori are tonul si discursul unui basm din vechime. Din acest motiv, spuneam ca romanul imbina doua tipuri de discurs, unul foarte modern, de actualitate, si altul situat la granita dintre povestile din „O mie si una de nopti” si realismul magic. Cartea abunda in vise, halucinatii, viziuni. Realitatea este greu de separat de fabulatie, iar uneori trecerile au loc fara avertismente. Anumite personaje sunt cat se poate de implantate in realitatea cotidiana (avocati, medici, gardieni), iar altii par niste plasmuiri bizare, la limita grotescului (grasana, unchiul cel veros). Vocile se amesteca, povestitorii isi ocupa locul pe rand intr-o piata publica din Marrakesh pentru a-si depana istoria. Ceea ce atrage si in acelasi timp deconcerteaza la proza lui Tahar Ben Jelloun este amestecul de tehnici, de fabula cu modern.
Ambuiguitatea este senzatia dominanta de la inceput pana la sfarsit. Povestea se completeaza pe parcurs, romanul pune faptele sa le oglindeasca intr-o multime de oglinzi. Intr-una zarim chipul unui personaj, intr-alta imaginea unui drum, intr-o a treia un crampei de poveste si tot asa. Istoria este pusa sub zodia relativizarii inca de la inceput: „ceea ce am sa va marturisesc seamana cu adevarul.”. Pe langa tema recurenta a unui personaj „androginizat” de o societate bolnava si o mentalitate corupta, o alta prezenta frecventa este cea a damnatului. Personajele exceptionale par sa se recunoasca, cu un simt special, sa-si „miroasa” unul altuia caracterul de exceptionalitate.
Un alt element imprumutat din vechile povesti este constituit de modul in care sunt alese momentele in care se intampla acele lucruri menite sa rastoarne, sa modifice pentru totdeauna fizionomia launtrica a Zahrei. Astfel, in ajunul unei sarbatori musulmane, atunci cand se spune ca ingerii ies pe strazi si „pun randuiala in lume”, tanara noastra obtine eliberarea de la tatal sau. Sarada care dura de la momentul nasterii sale, intretinuta si de o falsa ceremonie de circumcizie, poate fi, in sfarsit, intrerupta. Zahra renunta la statutul de fiu in noaptea mortii tatalui sau si incepe sa-si imbratiseze dureroasa conditie de fiica.
De aici incolo, romanul imbraca forma unui drum al initierii. Zahra cunoaste iluzia, mirajul, dezamagirea, este rapita, dusa pe un taram al uitarii, care seamana izbitor unei distopii, intra in posesia unor taine, smulge incetul cu incetul valul de pe chipul iluziilor, se indragosteste, este demascata de catre un unchi si o lucratoare la un hammam, la fel de razbunatori. Devenirea ei este, in acelasi timp, un purgatoriu, Zahra ispaseste un pacat al stramosilor, un pacat al lumii intregi. Romanul este populat de fapturi bizare, de fantome (cele doua creaturi de la hammam), cavaleri adusi din alte timpuri, fiinte ciudate, amputate, monstri. Mutilarea eroinei nu este insa numai la timpul trecut, ea continua si in prezent, infaptuita chiar de mainile celor cinci surori razbunatoare. Atrocitatea scenei, anularea pentru totdeauna a feminitatii prin amputarea clitorisului sunt socante, dar cu toata greutatea inimaginabila a unui asemenea episod, Tahar Ben Jelloun nu-si lasa proza sa se prabuseasca intr-un asemenea punct. Drumul Zahrei continua, iar ea isi gaseste alte modalitati de exprimare. Pana la urma, Zahra nu mai e nici femeie, nici barbat, este prinsa intre cele doua, dar, poate tocmai prin aceasta, este fiinta completa. Si atunci nu ne mai aflam in fata unei deveniri personale, ci in fata uneia spirituale: „trupul mi s-a oprit din evolutie, nu se mai clintea, se stingea incet, renuntand la miscari si nemairesimtind nimic, nemaifiind nici trup de femeie, plin si avid, nici trup de barbat, senin si puternin: eram undeva la mijloc, adica in infern”.
Tragismul romanului in anumite secvente este unul ciudat, cu care noi poate ca nu suntem obisnuiti. Lucrurile cele mai cumplite sunt spuse simplu, pe tonul cel mai firesc, iar personajele reactioneaza la fel de, in aparenta, placid. Romanul nu cunoaste acea dozare tipica literaturii occidentale, spre climax. La Tahar Ben Jelloun, dupa climax nu urmeaza mereu sfarsitul, povestea continua, nu se incheie, totul se reinnoada. De exemplu, prima experienta sexuala a Zahrei este un viol, infaptuit de un necunoscut, intr-o padure. Iata gandurile ei, redate direct, dupa aceea: „Aceasta era oare iubirea? Un pumnal ce-ti mangaie spatele in beznele noptii? O violenta care te sfichiuie si te-nlantuie pe la spate ca pe o tinta la intamplare, punctata de incantatii si de rugaciuni?”.
Deghizarile, personajele care adopta tot felul de vesminte si de voci, obsesia privirii, a valului (care desparte femeia de barbat, realitatea de vis si de halucinatie), a orbirii, procesiunile, desertul, calatoriile sub stele, toate aceste elemente sporesc atmosfera „orientala” a cartii. Medina insasi pare o cetate alcatuita mai mult din povesti, din cuvinte, decat din cladiri si locuitori. Romanul imprumuta ceva din „O mie si una de nopti”, dar si din scrieri precum „Cartea Cantarilor”, iar paginile nu sunt lipsite nici de erotism. Aceste elemente m-au facut sa-l gust si nu filonul „ideologic”, vocea care se ridica impotriva abuzurilor, impotriva conditiei femeii si proastei intelegeri a Coranului in lumea musulmana.