Per Petterson este unul dintre scriitorii norvegieni contemporani cel mai des aclamati, bucurandu-se de numeroase distinctii literare. Volumul publicat in cadrul colectiei de la Cotidianul, „La furat de cai”, a primit Independent Foreign Fiction Prize in Marea Britanie, iar in Norvegia premiul criticii. Publicatii precum New York Times l-au inclus pe lista celor mai bune zece romane ale anului 2007.
Romanul este o opera atipica acestor timpuri. Are un parfum de proza a secolului XIX, un anumit tip de discretie in relatarea faptelor ce il compun. De altfel, autorul a fost considerat de unii drept un urmas al lui Knut Hamsun. Trond Sander, personajul principal si naratorul, dupa moartea sotiei si a surorii lui, se muta din Oslo intr-o cabana izolata, intr-o padure de brad. Totul pare sa-i fie clar, stie ce viitor il asteapta, isi doreste singuratatea. Peisajul este unul salbatic, viata curge in coordonate bine stabilite, punctate de activitati concrete, domestice si Trond nu pare sa-si doreasca mai mult. „Ca sa fiu sincer, nu am nimic impotriva chipului din oglinda. Il accept si ma recunosc”. Nu are televizor si nici telefon, asculta zilnic postul de radio BBC, desi recunoaste ca stirile il privesc din ce in ce mai putin. Incearca sa limiteze pe cat posibil contactele cu lumea exterioara. Timpul nu ii lipseste si vrea sa-l umple cu lucruri simple, cu reparatii la cabana, pregatirea cinei cu atentie desi este singur la masa.
Acum, romanul devine cumva previzibil. Caci ce fac oamenii atunci cand se izoleaza? Cand afara ninge si sunt furtuni? Cand micul dejun este pregatit pentru o singura persoana? Rememoreaza, reactualizeaza trecutul. Trecut pe care Trond nu si-l doreste prezent. Ca in multe alte cazuri, cineva, un element strain, din exterior declanseaza un flux al trecutului spre prezent. Un vecin pe care Trond nu vrea sa-l recunoasca, dar este fortat s-o faca. „Stiam ca aceasta zi avea sa vina odata si odata si am inteles ca de ce ma temeam eu cel mai mult pe lume era sa fiu cel din tabloul lui Magritte, care se priveste pe sine in oglinda si isi vede propria ceafa la nesfarsit”.
Actiunile nu sunt prezentate liniar, ele sunt incrucisate, firul descrie bucle largi, deznodamantul este comunicat de la bun inceput. Ne intoarcem tot intr-o padure, in care adolescentul Trond isi petrece o vara, in timpul adolescentei, ce avea sa-i marcheze toata viata. In acea perioada, se disting cateva alte personaje: tatal sau, care ramane un model de masculinitate, un ideal in ciuda unor alegeri chestionabile si pe care tanarul nu le intelege complet, un bun prieten, Jon, familia acestuia si cativa vecini. Natura si manifestarile ei ocupa pagini bune in acest roman, iar izbucnirile ei par legate, in buna traditie clasica, cu furtunile care survin in viata oamenilor. Mereu tragediile pornesc din senin, ca si cum o panza cu un peisaj static, frumos este brusc sfasiata, ca o pata de cerneala ce se intinde pe o pagina imaculata. In zilele in care ordinea fireasca a lucrurilor este tulburata, ploile pornesc deodata, zapada incepe sa cada urmand ca toate sa reintre in normal.
Personajele lui Petterson nu se revolta. O mama accepta moartea unui fiu, il ingroapa si apoi vine la cosit de iarba, o alta mama accepta plecarea sotului ei si-i cumpara fiului un costum, urmand ca, peste ani, amaraciunea sa se astearna in straturi groase asupra intregii ei fiinte, un prieten isi pierde tovarasul si nu intreaba nimic in legatura cu el. Furatul cailor este o metafora pentru acele stari umane in care se elibereaza energiile acumulate, tensiunile stranse in suflet. Trond si prietenul Jon intreprind actiuni care par riscante, care, prin pericol creeaza o legatura intre ei, dar care nu este indisolubila. Cand astepti un moment in care tensiunea sa fie eliberata, un moment de climax, Petterson aluneca gratios peste „asperitate”, spre urmatoarea etapa a firului epic. Atunci cand Trond are ocazia sa puna intrebarea care i-ar clarifica in buna masura disparitia tatalui sau din viata sa, se abtine. Relatiile dintre personajele lui Petterson au o demnitate curata, frumoasa si care, in ciuda vicisitudinilor, ramane fara pata.
Cumva, tot ce se povesteste in paginile acestui roman respecta regulile unui fel de minimalism. Minimalism in faptele relatate, minimalism si economie in mijloacele stilistice. Per Petterson nu este un tip de autor care sa strige la cititor, sa-l traga de maneca, este o prezenta discreta, si tocmai de aceea credibila. Asta nu inseamna ca scriitura lui ar fi lipsita de putere. Cumva, ceva din forta si rezistenta personajelor trece in fraza romanului.