Simbolistii au promovat o idee care, la acea vreme, a parut tuturor ca fiind revolutionara. Ei au renuntat la puritatea limbajelor artistice, intelegand ca acestea pot fuziona, se pot completa intr-o varietate de moduri si forme. Guillaume Apollinaire a practicat pictura, Paul Klee a scris poezii. Daca Apollinaire sustinea ca este si pictor, Picasso putea spune si el ca este poet.
Aceasta parte a operei lui a aparut mai ales in reviste; abia la sfarsitul anilor ’80, editura Galimard a publicat o colectie alcatuita din poeziile marelui cubist. Pe piata romaneasca, ele au aparut la editura Minerva, in traducerea Irinei Mavrodin, care da prima versiune in limba romana a poemelor lui Picasso. Prin anii ’50, Picasso recurge la scris ca modalitate de salvare dintr-o situatie in care se afla, fiind vorba de imposibilitatea de a picta. De altfel, poezia nu este singurul sector al literaturii caruia i s-a dedicat; el a mai scris si doua piese de teatru.
Intotdeauna astfel de „imixtiuni” ale pictorilor (sau al altei categorii de artisti) pe teritoriul literaturii sunt primite cu mai multe feluri de reactii. Unii se arata circumspecti (convinsi fiind de faptul ca nu poti excela decat intr-un singur domeniu), altii sunt curiosi sa vada cum si daca anumite tonuri, nuante, moduri de perceptie din patria-mama (pictura, in cazul de fata) se intalnesc pe terenul de imprumut (poezia). Pentru cei care cred ca versurile au constituit mai degraba un hobby pentru un un manuitor al pensulei, o activitate careia sa se dedea dupa o zi in fata sevaletului, perceputa mai mult ca auxiliar, le recomand sa rasfoiasca volumul intitulat simplu „Poeme”.
Picasso insusi afirma despre sine ca „sunt un pictor batran si un poet nou-nascut”. De aici, entuziasmul, exaltarea, spiritul neobosit pe care le veti gasi la lectura poeziilor sale, care au fost redactate atat in franceza, cat si in spaniola. De altfel, apropo de nasterea poeziei in doua limbi, acesta afirma inca de la inceput ca „daca gandesc intr-o limba si scriu cainele alearga dupa iepure si vreau sa traduc asta intr-o alta limba trebuie sa spun masa de lemn alb isi implanta labele de nisip si aproape moare de frica stiindu-se atat de proasta”. Este o conceptie nu noua, dar interesanta, asupra procesului de traducere vazut ca proces de rescriere.
Bineinteles ca nu trebuie sa va asteptati ca poemele lui Picasso sa fie lipsite de greseli de ortografie sau gramatica. Chiar versiunea romaneasca le pastreaza pe unele dintre ele. Poemele lui nu sunt straine de suprarealisti si este usor de imaginat entuziasmul unui Andre Breton la primele creatii literare ale maestrului, care dateaza din anii ’30.
Poeziile sunt lipsite de titlu, avand in loc data crearii lor, Picasso avand obiceiul datarii, uneori mentionand chiar si ora. Acest amanunt creeaza aparenta unui jurnal si mi-l imaginez cu usurinta miscandu-se in atelierul sau, schimband dispozitia si instrumentul intre pictura si poezie, renuntand la pensula pentru pana, sau poate ca nu, luand pensula de la sevalet si aducand-o pe hartia de scris. Altfel, de unde obsesia pentru umbre, pentru obiectele din imediata apropiere si nesfarsitul lant de asociatii pe care acestea il declanseaza? Iata o mostra:
” la acea ora intinsa pe intinderea culorii care sangereaza acea tacere pe sunetul luminii ce o perforeaza daca strigatul in noaptea parului ei nu rostogoleste in aer valul care o scalda si nici nu poate calma strapuns de gramajoara colierului de surasuri depus in cuibul ranii de furtuna ce cu aripa-i mangaietorul martiriu ii prelungeste aurora boreala toaleta de fire electrice si-o arunca in paharul meu sa se cufunde cu toata forta cu inima batand puternic sa culeaga ramura de coral agatata de oglinda care-si tine rasuflarea” (10-12 februarie 1936).
Daca nu pare sa aiba prea mult respect pentru virgule si puncte, se va folosi, in schimb de alte semne grafice, cum ar fi sageti si linii de pauza, care aduc mai multe chei de lectura.
Faceti un pic de gimnastica de imaginatie si incercati acrobatiile lirice ale lui Picasso.