O plaja englezeasca. O noapte a nuntii. Doi tineri virgini. O cina cu friptura de vita si legume sleite. Voi cum ati comunica intr-un astfel de mediu?
Cam acesta ar fi debutului romanului lui Ian McEwan, nominalizat la premiul Booker in anul ce abia s-a incheiat si publicat la noi de Polirom, in colectia Biblioteca Polirom. Pe parcursul a 267 de pagini, ni se diseca framantarile celor doi tineri casatoriti pusi in fata unei probe pe care nu stiu cum s-o abordeze.
Perioada este cea de la inceputul anilor ’60 si nu putem decat sa le plangem de mila celor doi. Daca ar mai fi asteptat cativa ani, pana la izbucnirea fioroasei revolutii sexuale, poate ar fi putut da glas unor lucruri pe care se vad nevoiti sa le inghita in tacere. Ea este o violonista impatimita si singurul domeniu in care isi poate desfasura siguranta de sine este cel al muzicii clasice. Pe acest teren, poate opune rezistenta, isi poate reclama drepturile si parerile ei nu au dificultati in a se impune. Nu prea gusta alte genuri muzicale, le lipseste castitatea si armonia pe care le gaseste atunci cand interpreteaza cu cvartetul din care face parte bucati celebre.
Ce este uimitor este faptul ca inca de la primele paragrafe stim exact cum vor evolua cei doi si prin ce patimi vor trece in Golgota lor spre deflorare. Starile prin care trec, cu tot cu parcursul lor sinuos, nu sunt decat variatiuni pe aceeasi tema, dar McEwan se pricepe de minune in a ne face sa-i urmam in tribulatiile lor. Exista, de asemenea, capitole in care se arunca o privire asupra trecutului relatiei, in care, desi predominanta, armonia era maculata de mici semne de indoiala, pe care, poate, un cuplu de azi, le-ar fi putut detecta si descifra cu usurinta.
Cei doi sunt iremediabil separati de o prapastie, devenind simboluri ale unor stari si moravuri de tranzitie. Ea este prizoniera castitatii, carnea si fluidele ei ii produc repulsie, iar in momentul confruntarii cu ele, clacheaza, alegand sa fuga. Incercand sa se informeze dintr-un manual pentru tinerele sotii, isi da seama ca niste vocabule precum „penetrare”, „patrundere”, „gland”, „mucoase” ii trezesc o repulsie pe care nu si-o poate reprima. Cand incearca acest lucru, testeaza puterea unor cuvinte precum „datorie” sau „iubire”. El, din contra, este in febra asteptarii, anticipeaza momentul extazului in cuplu. Fiecare dintre ei ignora pana spre deznodamant asteptarile celuilalt, iar in momentul in care acestea sunt rostite nu mai este cale de intors. Si totusi raman si lucruri nespuse. Lucrurile care-i legau pana atunci sunt aduse la tacere, ucise de duritatea celor rostite. Si fiecare pleaca pe drumul lui, purtand in suflet ceea ce i-ar fi putut salva, dar a ramas ingropat sub alte elemente, ceva mai grele si mai brutale.
Nici mediul din care provin cei doi nu este neglijat. Florence (nume extrem de bine ales) vine dintr-o familie formata dintr-o mama pasionata de filosofie, dar care nu stie sa imbratiseze, extrem de osoasa si cu brate subtiri si un tata care stie sa se bucure si sa profite din plin de privilegiile capitalismului. Familia lui Edward este mult mai modesta, cu o casa aflata in haos deplin si o mama care sufera de tulburari psihice. De asemenea, puseurile de violenta nu-i sunt straine tanarului casatorit.
Scriitorul dovedeste o mare rabdare si neintrecuta migala in a desface, precum multiplele coji ale unui fruct exotic, straturile din care este compusa viata interioara a celor doi. Fiecare stare, fiecare pendulatie, contradictie, tresarire sunt redate in amanunt pana cand se ajunge la miez. Pana si natura pare altfel in acele zile din anul 1962.
As mai avea o mentiune de facut si ea se refera la traducere. Am simtit mai multe stangacii, dar una mi-a ramas suparator de mult in minte. Cuvantul „conditie” a inceput cumva sa insemne si in limba romana „afectiune”, „boala” si am omis eu sa ma pun la curent?
PS: au aparut comentatori care pretind ca aversiunea lui Florence fata de sex si-ar putea afla explicatia intr-un abuz comis de tatal ei. Daca gasiti indicii in acest sens, anuntati-ma si pe mine. Sau, mai bine nu, altfel ar insemna sa pun cumva, intre paranteze, o minune de redare a mediului si conventiilor sociale din Anglia inceputului anilor ’60.