Ne aflam in Londra anilor ’70. Sa te gasesti in acest oras, in acea perioada, nu era un lucru usor. Hipiotii se pregateau sa coboare stindardul, feministele strangeau randurile, iar punkerii isi adunau flegmele. Imperiul britanic cazuse, iar societatea londoneza era atat de divizata incat metropola parea sa inghita, nedigerate, mai multe lumi aflate in multiple contradictii. Somajul, rasismul, politicile si orientarile de tot felul faceau parte integranta din smogul londonez. Se respirau odata cu aerul.
Intr-un astfel de mediu, sa fii nascut dintr-o mama englezoaica si un tata indian, pe care toti il luau insa drept „pakistanez borat”, nu-ti aducea o viata roz.
Romanul lui Hanif Kureishi, „Buddha din suburbie”, publicat de Humanitas in colectia „Raftul Denisei”, este primul roman al scriitorului de origine pakistanezo-engleza. Si, bineinteles, este un roman al identitatilor. Toate personajele, indiferent de varsta, isi cauta sinele, tanjesc dupa o intregire a propriei fiinte la fel de divizate ca societatea in care traiesc. Tatal personajului principal, venit din India, dupa ani de incercari de a deveni englez, ajunge, printr-o ciudata farsa, sa reia legatura cu sufletul sau de indian. Acesta era un membru al clasei de mijloc, locuind intr-o suburbie mizera, functionar lenes, musulman prin nastere, insa ajunge sa “consilieze” depresivi la varsta a doua, aratandu-le calea adevarata, transformandu-se asadar intr-un fel de guru.
Metamorfoza este inregistrata de fiul sau Karim cu amuzament, insa si cu usoara admiratie pentru putearea pe care ajunge sa o exercite asupra unor oameni in fata carora de obicei pleca privirea. Amuzant mi s-a parut amestecul de islam cu budism. Cum aceasta era flosofia la moda in Londra acelor ani, tatal lui Karim uita ca vine din acea parte a Indiei unde Allah stapaneste. Astfel devine Buddha din suburbie si redevine indian, dupa ce incercase fara succes sa fie englez.
Fiul sau nu-si doreste insa acelasi lucru. El se nascuse pe pamant englezesc, nu vorbea cu accent, se simtea englez, iar dramele lui erau aceleasi ca ale oricarui alt adolescent. Ii placeau muzica, fetele si baietii, petrecerile si ura suburbia din care isi dorea sa iasa cat mai repede. Atunci cand tatal sau produce un adevarat cutremur in mediul familial, luand hotararea sa se mute cu noua lui iubire, liber si neincatusat, cum devenise, Karim il urmeaza.
Schimbarile pe plan social si afectiv din vietile celor doi se petrec intr-un ritm ametitor. Dintr-o suburbie bogata, cei doi ajung sa locuiasca in oras. Karim este vesnic rupt in doua, intre doua popoare, intre imaginea pe care o are el despre sine si mulajul pe care ceilalti doresc sa i-l ataseze pe chip. Ajuns sa joace intr-o piesa inspirata din „Cartea junglei” personajul Mowgli, i se cere sa foloseasca o crema pe tot corpul pentru a parea mai negru si sa mutileze limba engleza curata pe care o vorbea pentru o mai mare „autenticitate”, pentru a parea cu adevarat indian, ca doar „Mowgli e din India, nu din Orpington”. Desi se simte umilit, accepta toate aceastea de dragul carierei de actor.
Accepta minciuna si umilinta, de fapt, pe mai multe planuri. Este vesnic scindat intre cei doi parinti, intre iubirea pentru Charlie, o vedeta rock in devenire, si persoane de sex feminin, intre stanga si dreapta, intre clasele sociale cu care intra in contact. In ciuda slabiciunii lui, nu trezeste antipatie. Kureishi stie exact ce ingrediente si in ce cantitati sa le foloseasca, stapaneste perfect dozajul in constructia personajelor.
Cartea se citeste usor, este „cinematografica”, personajele sunt vii, au atitudine si carne pe ele. Iar problemele pe care le pune uimesc prin actualitatea lor. Si azi ne-am astepta ca in londra, in magazinele detinute de musulmani, sa se arunce capatani de porc. Si acum ne-am astepta ca un indian sa para acelasi lucru cu un pakistanez, sa fie ambele natii niste „cioroi” in ochii unora.
Fiecare dintre personaje este supus cate unei constrangeri, din partea mediului exista mereu tendinta de a le reduce chipul la niste trasaturi schematice.
De exemplu, Heater, venit si el din clasa de jos, un „blue-collar”, trebuie sa vorbeasca despre tragediile paturii din care provine, asta asteapta societatea de la el, precum si sa se poarte ca o fiinta abrutizata, pentru a ilustra cat mai bine exploatarea la care a fost supus, cand, in realitate, el doreste sa spuna cat de mult ii plac Beethoven si Huysmans. Atunci cand pentru crearea unui personaj pe scena, Karim se foloseste de povestea unchiului sau, care tinuse o dieta de tip Gandhi pentru a-si convinge fiica sa se marite cu barbatul ales de el, regizorul nu este de acord pe motiv ca o asemenea portretizare ar sustine parerea albilor despre indieni si ca nu este autentica, caricaturizand poporul hindus, desi povestea era reala.
Modul in care autorul intelege sa infatiseze mecanismele prin care anumite trasaturi si tipare ajung sa fie dominante, prin care se nasc prejudecatile, falsitatea structurilor „politically correct” este unul absolut fascinant. Vedem idei, principii nascandu-se din replicile pe care personajele si le dau unora altora, din actiunile pe care le intreprind impreuna sau separat. Si asta fara ca, vreo clipa, sa am senzatia existentei unui esafodaj fals, fara ca vreo nota sa sune strident. Multa, multa flexibilitate si multa ironie.