Numele protagonistului-narator al romanului Middlesex al lui Jeffrey Eugenides este, cel putin pana la proba contrarie, Calliope Stephanides. Nu intamplator poarta numele muzei poeziei epice. Ajunsi in acest punct, va asteptati la ample desfasurari epice, la expunerea unor forte narative de dimensiuni impresionante cu care nu sunteti rasfatati prea des, cel putin nu de catre prozatorii contemporani. Ei bine, nu va inselati.
Al doilea roman al lui Jeffrey Eugenides, publicat la Polirom anul trecut, vine dupa o pauza de noua ani de la primul, Sinuciderea fecioarelor. Si eu sustin ca merita asteptarea.
Middlesex este o opera de maturitate, o creatie ce inmagazineaza pe parcursul celor peste 500 de pagini ale sale (nu va speriati, se citesc usor) entuziasm, ce devine in unele dintre partiturile sale palpabil, multa documentare, recurs la trecutul si istoria personala pentru a portretiza viata unei comunitati de imigranti din America.
Dezvaluirea socanta loveste chiar de la inceput. Naratorul spune ca a avut parte, spre deosebire de covarsitoarea majoritate a oamenilor, de doua nasteri. Prima data ca fata, apoi ca baiat. Calliope devine Cal si cartea nu face altceva decat sa spuna, urmand un drum sinuos, cum s-a putut intampla asa ceva. Astfel se explica intercalarea unui veritabil album de familie, a unei saga ce inchide aproape un secol si trei generatii.
In cazul de fata, ceea ce declanseaza intriga este o gena buclucasa ce apare dupa 250 de ani de confortabila stare de vegetare pentru a tulbura adolescenta si intreaga viata a unei tinere din Detroit. Genetica, mutatia regresiva a celui de-al cincilea cromozom joaca rolul pustii despre care Cehov afirma ca, daca apare in primul act atarnata pe un perete, unul dintre personaje va trebui s-o foloseasca intr-unul din actele ulterioare.
Si aceasta este o carte despre identitati. O carte care incepe cu doi frati de pe Olimp deveniti sot si sotie in urma unei calatorii, o carte cu doi veri deveniti si ei un cuplu, o carte cu o fata devenita baiat tot in urma unei calatorii. Pe fundalul acestor deveniri de ordin intim, personal, se contureaza un alt tablou, unul ce implica de data aceasta socialul, multimile ce cunosc si ele unificari si scindari de tot felul. Vorbeste despre un razboi intre greci si turci, despre sfortarile unor greci ce stiu sa fabrice matase (si sa depene povesti) de adaptare intr-o America a companiilor Ford, a Prohibitiei si a contrabandei cu alcool, a conflictelor rasiale din Detroitul anilor ’60, a revolutiei sexuale de mai tarziu (cand pentru o scurta perioada fiecare parea sa-si doreasca sa devina altceva, transgresand limita de gen).
Tot acest tablou larg, panoramic este pictat cu tuse puternice, cu accente de umor veritabil, cu compasiune si intelegere pentru tot ce inseamna omenesc. In ciuda preludiului de ampla respiratie, nu am gasit niciun moment in care naratiunii sa-i lipseasca vigoarea. Eugenides mai poseda o alta calitate rara: nu-si grabeste personajele, nu da bice evolutiei lor, are rabdare cu povestea lor si putem detecta placerea pe care i-o produce actul povestirii in sine. Este un atu pe care il intalnim tot mai rar la autorii contemporani. Americanul are generozitatea unui Balzac sau a unui Zola, oferind spatiu miscarii narative, fapt pentru care isi cere uneori scuze in mod ironic: „Imi cer scuze daca devin usor homeric din cand in cand. E tot o chestie genetica”. Tot in mod ironic isi puncteaza periodic desfasurarea epica cu acel indemn tot de sorginte homerica Canta, zeita, desi, dupa cum au afirmat unii comentatori, este o opera ce poate fi mai degraba comparata cu Metamorfozele lui Ovidiu (citat si el, de altfel, cu al sau ex ovo omnia) decat cu Odiseea lui Homer.
Daca aceasta prima parte, dedicata tabloului de familie, intrerupta uneori de referiri ca un fel de preview la evolutia ulterioara, opteaza pentru acel tip de naratiune omniscienta, tehnica este abandonata in a doua parte in favoarea celei la persoana I. Aici isi desfasoara Eugenides resursele de introspectie. Registrul este unul al delicatetii. Asa intelege autorul sa dea viata si culoare unei adolescente americane din anii ’70, cu toate framantarile si intrebarile de identitate specifice varstei, desi cele din cazul de fata isi afla raspuns ceva mai greu decat in cazul altor adolescenti.
Desi pe alocuri, cartii lui Eugenides ii lipseste coerenta, desi unele coincidente par un pic fortate (Middlesex este numele strazii pe care se afla casa protagonistului, acesta traieste la maturitate in Berlin, oras candva impartit in doua si luptand sa devina Einheit, parintii lui sunt conceputi in aceeasi noapte, dupa ce cele doua perechi de bunici vad o piesa despre Minotaur, un alt monstru mitologic hibrid, Calliope este distribuita in piesa Antigona in rolul lui Tiresias, personaj mitologic ce cunoaste si el in mod intim ambele sexe), incercand sa impuna un autor poate cam prea autoritar pentru gustul unei categorii de cititori, sustin insa ca si acest tip de voce, ca orice personaj prea bossy, poate fi ignorata si placerea lecturii regasita.
Astfel functioneaza un mecanism magic prin care noi, cititorii, realizam ca nu este un roman despre un monstru, cum ar putea parea la prima vedere (si, care, recunosc, m-a facut circumspecta, cand, la intrebarea „despre ce e?”, mi s-a spus „despre un hermafrodit”). Povestea este relatata cu caldura, cu ironie, in mod uman. Si asta nu inseamna acel oribil politically correct care, pentru o carte, ar fi la fel de benefic cam ca o ploaie acida pentru vegetatie.
multumesc frumos pentru aceasta recenzie. trec la treaba!